Alexandru Macedonski – Când aripi…

Când aripi al meu suflet avea, credeam în toate
Iluziile roze… — Eram un semizeu,
Zburam spre empireu,
Mai sus de gloate…

Când aripi al meu suflet avea.

Purtam în grai argintul curatelor izvoare,
În cuget, visuri roze… — De viaţă mă-ncântam,
De soare mă-mbătam,
Eram argint şi soare…

Când aripi al meu suflet avea.

Era ca o-nflorire de zile minunate,
De crini şi roze roze… — Zâmbeam copilăros,
Voios şi generos,
Străin de răutate…

Când aripi al meu suflet avea…

Alexandru Macedonski – Cavalerul kurd

Trece ca o rază vie
Cavalerul kurd
Călărind peste câmpie
Pe nesipul surd.

Ars de vânturi, ars de soare,
Este oacheş, dar
E de-abia-n a vieţii floare
Ş-are farmec rar.

Braţele sunt musculoase,
Chipul bărbătesc,
Iar pe buzele cărnoase
Mici mustăţi mijesc.

Cu picioarele-n scări late,
Calului dă zor,
Căci în piept inima-i bate,
Bate de amor.

Şi zburând peste pustie
Pe nisipul surd,
Trece ca o rază vie
Cavalerul kurd!

(Literatorul, IV, 3, martie 1883, p. 152.)

Alexandru Macedonski – Castelul

Castelul în ruine domneşte peste vale…
Din turnuri retezate se-mprăştie o jale,
Şi stema ce pe-oricine să-nfrunte cuteza,
Mâncată e de vânturi, de soare şi de apă,
Iar vremea ce tot curge o şterge şi o crapă
Din ea rămas-a numai un leu, — un coif, — ş-o za.

Sub bolţi încenuşate păianjenul îşi ţese
Dantela lui subţire din fire lungi şi dese;
Căminul zace-n umbră, posac, — iar de pereţi
Abia se ţin ici-colo, din cuie să nu cadă,
Portrete-ncondeiate în timpi de cruciadă,
Ce sparg întunecimea cu ochii lor semeţi.

Un biet vătaf de curte, bătrân ca lumea veche,
Poveşti tulburătoare îţi spune la ureche
El a slujit străbunii baronilor de azi…
El a văzut castelul în vremuri uimitoare
Născut în alte zile, crescu sub un alt soare
Vlăstare fără viaţă au dat din-nalţii brazi.

De-ar fi să-l crezi, când luna prin geamuri s-oglindeşte,
Şi flori de-argint şi aur pe lespezi răspândeşte;
Când bate orologiul de douăsprezece ori;
În ultimul răsunet al miezului de noapte,
Pe săli şi coridoare aleargă fel de şoapte,
Şi curţile răsună de cai rânchezători.

Văzut-a el de-asemeni, în sala de serbare,
Că sub cotlonul vetrei s-aprinde un foc mare;
Apoi văzu şi chipuri din cadre coborând
Că-şi scutură dantela manşetelor de praful,
Pe care l-a pus timpul, şi l-a lăsat vătaful,
Şi ţintă că se uită în ochii lui pe rând.

Să-şi capete iertarea uşor afla puterea,
Căci duşii de pe lume, mai toţi, sunt buni ca mierea;
Iar ei, sub policandrul din mijloc, s-aşezau,
Turnând năluci de vinuri în cupe vecinic goale,
Pe când, băieţi de casă le dau grăbiţi ocoale
Cu umbre de bucate din care nu gustau.

Vătaful spune multe, şi chiar, — băsmiri ciudate!
Că-n nopţi scânteietoare de crini îmbălsămate,
Un tânăr, — zmeu năprasnic cu ochi ce sorb şi mint,
Pustiu adesea lasă pervazul cadrei sale
În timp ce alba zână din apa de pe vale
Sub lună-şi stoarce părul în râul de argint.

Castelul are multe poveşti ce te minună,
Dar castelanul de-astăzi le crede o minciună,
Şi când îl văd străbunii în zale îmbrăcaţi,
Roşesc, din înălţimea portretelor auguste,
De strâmta redingotă cu mânece înguste
A celui care-şi zice nepot de cruciaţi.

Şi timpul, care vecinic clădirile le sapă,
Apasă peste turnuri, le pleacă şi le crapă,
Întinde pe creneluri, pe ziduri şi pe porţi,
Din muşchiul de paragini o fină ţesătură
În care tot trecutul s-ascunde-n umbră sură,
Precum s-ascunde-n frunze un trist locaş de morţi.

Alexandru Macedonski – Castele-n Spania

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească
Şi să câştig la loterie,
Aş duce-o viaţă-mpărătească,
Ascuns să nu mai mă găsească
În timpi de ani, fiinţă vie.

N-aş vrea să am măriri deşerte,
N-am nici-o sete de renume,
Aş înălţa mereu concerte
La adăpost de griji şi certe,
La adăpost de om şi lume.

În colţ tăcut de vreo Sahară,
Castel aş pune să-mi zidească,
Şi scuturat de-orice povară,
Aş ridica spre ceruri scară,
De-ar vrea norocul să-mi zâmbească.

Ca-n basme masa mi s-ar pune
Şi s-ar deşterne tot ca-n basme,
Bucatele cele mai bune
Ar apărea ca prin minune
Pe tăvi aduse de fantasme.

Prin vase de-aur şi prin cupe
De cornalină şi agată,
De silfi uşori, gentile trupe,
Ar tot turna zburând în grupe
O ambrozie delicată.

De pe-o terasă înflorită
Privirea mea s-ar pierde-n cale
Sub frunzătura-nchipuită
De soare vesel strălucită
Şi scânteind de portocale.

Fântâni de ape săritoare,
Ar răcori-o-n orice clipă
Cu picături nălucitoare
Ce-n urmă-n limpede izvoare
S-ar scurge leneş sau în pripă.

Iar împrejur de-acea grădină
Nimic, nimic decât pustie…
Pustia de nisipuri plină
Precum e cerul de lumină,
De-aş câştiga la loterie.

Dar viaţa în singurătate
Mi s-ar urî şi ea la vreme
Şi mi-aş clădi atunci palate
Pe lângă ţărmuri populate
De-ale amorului poeme.

Pe lângă Neapol am de ştire,
Că e un cuib între verdeaţă,
Eu l-am văzut în părăsire
Ş-am fost cuprins l-acea privire
De melancolica-i dulceaţă.

Acolo corpul mi l-aş duce,…
Ruina trage la ruină…
Aş vrea ca moartea să m-apuce
Purtându-mi viaţa ca o cruce
Pe-un ţărm frumos de mare lină.

Dar câştigând la loterie,
M-aş face ca şi alţii poate,
Şi preschimbat prin avuţie
N-aş mai căta o vizunie,
Ci aş voi să gust din toate.

Atuncea poate-n gând mi-ar trece
Să ţin în lume tren şi casă,
Să am bufoni cu tivge sece
În contul căror se petrece
Şi paraziţi să am la masă.

Să treier podul în trăsură,
Să-mi râd de suferinţe grele,
Iubindu-mi singura făptură,
Pentru stomac şi pentru gură
Să fie ţinta vieţii mele.

Oh! simt, oh! simt că avuţia
Pe om îl face rău să fie,
De-mi cântă-n suflet poezia,
Să cânte-o face sărăcia…
N-am câştigat la loterie.

Alexandru Macedonski – Calul arabului

Arabul căzuse în aspră robie,
Muşchioasele-i braţe legate era…
El n-o să-şi mai vadă nici cort, nici soţie,

Nici larga pustie
Ce-n veci treiera!

Şi turcii-l vor duce cu dânşii-n cetate,
Şi sclav ca să fie va fi destinat,
Şi până ce-n pieptu-i un suflet va bate,

De-un dor ce abate
Va fi dominat!

Iar calul său falnic, uşoară nălucă,
Ce-n fugă se-ntrece cu paserea-n zbor,
Şi ce, la săgeată, — nainte apucă, —

În dar o să-l ducă
Sultanului lor!

L-această gândire, de lacrimi pâraie
Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz!…
Toţi dorm; numai luna pluteşte bălaie,

Scăldată-n văpaie
Pe-un nor de atlaz!

Lumina-l ajută şi calu-şi zăreşte,
Dar trist, la o parte, şedea priponit,
Cu ochiul său negru părea că-i vorbeşte,

Părea că-l jeleşte
În dor adâncit!

Arabul atuncea, pătruns de simţire,
Pe brânci se târăşte s-ajungă la el;
Mişcat de-o înaltă şi dulce gândire,

Spre-a lui mântuire
Lucrează cu zel!

Cu dinţii apucă priponul cel tare,
Îl muşcă, îl roade şi-l rupe,-n sfârşit
Deschisă îi este pustia cea mare,

Cu albă cărare,
Cu sân împietrit!

Dar calul atuncea, de brânele-i late,
Cu gura-l ridică, mişcat de-al său dor,
Prin noapte, cu dânsul, fantastic străbate,

Nimic nu-l abate
Din falnicu-i zbor.

Şi-n tropotul mare, trei zile goneşte,
Când, iată că-n zare albeşte un cort,
Arabul e-n viaţă, şi calul soseşte,

Dar vai, când s-opreşte,
S-abate jos mort!

Alexandru Macedonski – Bătrâna stâncă

Bătrâna stâncă uriaşă e neclintită de pe loc
O sapă apele să scape de ea, şi-n veci o pizmuieşte
Ţăranul prost, zicând c-ar face ogor din locul ce robeşte
C-un ceas-nainte ca s-o surpe de-ar fi să afle vreun mijloc.

Bătrâna stâncă simte gândul ce împrejurul ei rânjeşte,
Dar tace, şi când suflă crivăţ ea sfarmă viforul tăios,
Şi ocrotită valea-ntreagă dă roade spornice voios,
Pe când chiar apa care-o sapă din sânul ei se limpezeşte.

Bătrâna stâncă e zadarnic de ani luată la mijloc…
În umbra ei pasc încă mieii ş-ajung vlăstarii brazi puternici,
Şi fie-n mare sau mic număr, neputincioşi sunt cei
nemernici —
Bătrâna stâncă uriaşă e neclintită de pe loc.

Alexandru Macedonski – Bucolica undă

Bucolica undă adoarme în tihna de salcii pletoase
Ici-colo trăsnite cu aur de-a soarelui apoteoză,
Când, fragezi păstori, în penumbră, albesc ca idile frumoase,
Şi goi izbucnesc dintre salcii — eglogă lactee şi roză.

Bucolica undă-i primeşte molatică şi-nfiorată,
Sub blonzii cu plastice forme se simte schimbată-n femeie,
Prelinsă pe nudele corpuri ea tremură, şi purpurată
O scutură cinic dar dulce mişcări onduloase de-almeie.

Alexandru Macedonski – Între grozav şi frumos

Prăpastia grozavă cu iadu-i de-ntuneric
Te-atrage când te afli pe margine, ş-atunci
Te-atinge nebunia cu degetul isteric,
Te-aproprii, şi deodată voieşti să te arunci.

Te-atrage trandafirul cu cântecu-i în care
Culoarea şi parfumul să-ntrec în simfonii,
Te-atrege-o biată frunză, te-atrage-o cugetare:
GRozavul şi Frumosul sunt două mari domnii !

Când ele deopotrivă pe spiritele-nalte
Le ţin în stăpânire cu farmecile lor,
Le mişcă, le dă aripi, le face să tresalte,
Contrastul ce se naşte e vecinic zdrobitor.

(Literatorul, V, 4, 1884, p. 197. Poetul ia noţiunea de “grozav” în sensul de “sublim”.)

Alexandru Macedonski – Între frunze

Grădina este plină de taina fericirii
Şi nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit;
E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii
Fior nedesluşit.

Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată,
Garoafa râde-n soare cu roşul ei mănunchi,
Iar viţa se ridică pe măr, amorezată
De verdele său trunchi.

Rochiţele, în braţe subţiri, dar încordate,
Strâng vişinul, şi cracă cu cracă-l cuceresc,
Cireşele, alături, sub frunze-mperecheate,
Roşesc şi se iubesc.

Din totul se înalţă un cântec către soare
De dragoste nespusă, de dulci îmbrăţişări,
O falnică poemă de strofe arzătoare,
De tainice oftări.

Ascultă: e grădina întreagă, ce uneşte
Simţirea ei suavă cu cântecul din noi,
Şi cerul din adâncu-i de aur ne priveşte
Zâmbindu-ne prin foi.

Alexandru Macedonski – În sunetul muzicei

Să facem încă o ţigare
Şi înc-o poezie,
Ca să-mi fumez orice durere
Şi orice bucurie !

Şi-n sunetul ce din orchestră
Se sparge-n armonie,
Să zicem la speranţe-adio,
Adio la junie !

Ţigarea, însă, se sfârşeşte,
Orchestra-n fine tace,
Tăcerea naşte împrejuru-mi,
Dar nu şi dulcea pace !

(Literatorul, III, 8, august 1882, p. 484.)

Urmatoarea Pagina »