I

Cunosc o fântână pe valea umbrită
Un grangur de aur cântând m-a-ndemnat
S-adorm între frunze de plopi şi răchită,
Să uit de oraşul în care-am oftat.

Pe valea umbrită cunosc o fântână
O mierlă cu care de vorbă am stat,
Aflând că durerea o sufăr stăpână,
A râs cât se poate, iar eu am oftat…
Pe valea umbrită cunosc o fântână.

II

Prin frunze ascunsă albeşte pe vale
În lume ce caut şi ce-am căutat?
De mine mi-e jale, de alţii mi-e jale…
Oh! grangur de aur cu viers neuitat!

Albeşte pe vale prin frunze ascunsă
Izvorul ei curge de zori sărutat,
Dar e a mea soartă la culme ajunsă…
Oh! tainică mierlă cu râs neuitat!
Fântâna sub frunze albeşte ascunsă.

În ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează,
Visează straşnica plăcere ce poţi s-o smulgi unui viol,
Hipnotizări ce pervertesc rânjind împrăştiază
Şi-n fund de gingaşe potire ţâşneşte-n silă vitriol
În ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează.

Catifelează lin şi dulce cuvântul său — suspin blajin
Dar când stăpân se crede-a fi, atunci pe pradă sare,
Brăzdează sânurile goale cu buze aprigi ca de Djin
Şi e un Iad de foc ascuns ce, până nu tresare,
Catifelează lin şi dulce cuvântul său — suspin blajin.

Zadarnic anii trec, şi trec — rămâne Domn în scaun,
Şi nu e om ca să nu-l poarte la pândă-n el pitit pe brânci,
Iar nu e ceas şi pas, răgaz să poţi avea de faun,
Eşti robul lui, şi totdeauna ca să trăiască el mănânci,
Zadarnic anii trec şi trec — rămâne Domn în scaun.

De cum ne cheamă o clipă în lumea ta de vise
Uităm orice durere în noi se zămislise;
Extazul ne răpeşte — murim pentru real;
În clara atmosferă a cânturilor tale
Ne fură flori albastre şi cânturi de cavale
Şi ne simţim deodată intraţi în ideal.

Doinesc izvoare limpezi atunci din orice parte,
Pier rănile de-orgoliu şi grijile deşarte…
O nouă tinereţe ne toarnă al ei vin;
Copacii vechi c-o umbră de pace ne-nfăşoară,
Iar vesela magie prin frunze şi-o stecoară
Universalul suflet al spaţiului divin.

Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiş de casă
E baltă de lumină.

Albastra noapte
E toată ploaie argintie,
Un vis de-naltă poezie,
De cântec şi de şoapte.

Din lumi astrale
Magia înfăşurătoare
Cuprinde în a ei splendoare
A plângerilor vale.

Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
Şi ce destin, balaur?

O! cer, natură,
O! Dumnezeu, mister albastru,
M-ai ridicat peste dezastru,
Peste blestem şi ură.

Sub cerul de zori printre nori
Surpare de roze din raze
Şi ochi rouraţi de extaze
Şi flori pestetot şi fiori…
Iar apa sub ulmi şi sub sălcii.

Caişii zâmbesc sub ninsori
Şi trec ciripiri de chitare
Prin iarbă, prin crăci şi prin flori,
Şi cântă şi preajmă şi zare…
Şi cântă sub fagi şi păstorii.

Dar sânge nu curge din nori,
Înalţă fanfare de goarne,

E palid argintul din zori…
Un monstru ia cerul în coarne:
E soarele taur de aur.

Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit,
Dar nebunului pe nume dacă-i zici, e necinstit.
Trebuieşte-ntotdeauna spre a fi-n moralitate
Să te faci apărătorul caselor de sănătate;
La nebun să zici cuminte, pe neghiob să adorezi
Şi de s-află în Mărcuţa geniu să-l decretezi.
În nimica, de-azi-nainte, răul nu-şi mai are leacu,
Şi o naţie mai bine nu s-a dat de-a berbeleacu,
Iar desigur niciodată dezmăţarea n-a domnit
Într-o epocă fatală, sub un aer mai tâmpit…
În tot locul predomneşte o sfruntare colosală…
Imoralul ia cuvântul şi-ţi vorbeşte de morală…
Cine crezi că ţi-e prieten ţi-e duşman neîmpăcat…
N-ai să faci un singur bine, c-ai făcut şi un ingrat,
Cine crezi că e mai nobil e mai plin de laşitate…
Tot netrebnicul se crede scriitor de-nsemnătate…
Nu e om care sub masca unui vecinic carnaval
Ca lozincă să nu poarte: ,,Interesul personal”.
Legile sunt o minciună: slove puse pe hârtie…
Ziaristica mai toată cuib nerod de mişelie.
Cei de sus îşi umplu punga; cei de jos, cu mare zor,
Se silesc ca să-i ajungă pentru-a-şi umple şi pe-a lor.
,,Patria” e-n orice gură, ,,Pentru patrie” sunt toate…
Toţi voiesc la mal s-o scoată, însă nimenea n-o scoate.

De-aş fi ori încă nu pe ducă,
Mă simt la fel cu orişicine
Clipire-nchisă-ntre suspine,
Şi-ntre năluci ce pier — nălucă.

Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel
La un veac ce nu cuprinde decât patimă în el
Şi în care tot nerodul are dreptul să vorbească
Ca dovadă-ntemeiată de prostia cea obştească.
Cât e ţara noastră toată văd mulţimi fără simţiri,
Creieri stinşi de întuneric, inimi roase de-njosiri.

Dar când patru generaţii peste moartea mea vor trece,
Când voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşă rece,
Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin,
Ş-al meu nume, printre veacuri, înălţându-se senin,
Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănească,
Cât vor fi în lume inimi şi o limbă românească.

Să trăieşti să-nvaţă greu,
Să trăieşti e o ştiinţă…
S-o pricepi depui silinţă,
Ş-amăgit rămâi mereu.

Dar ce poate-adeseaori
Ca ştiinţă mai adâncă
Să să-nveţe mai greu încă
Este ca să ştii să mori.

E umed cimbrul pe colină,
Măceşii par o florărie,
Sorgintea râde cristalină,
Eşti tu, eşti tu, copilărie!

Din roze ceruri ciocârlia
Zvoneşte cântece semeţe,
Domneşte-n toate veselia,
Înapoi venit-ai, tinereţe!

Dar ce e vis, e o nălucă…
Rămân cu trista mea nevroză,
Cu dorul meu nespus de ducă,
Spre râul blond, spre ziua roză.