Castelul în ruine domneşte peste vale…
Din turnuri retezate se-mprăştie o jale,
Şi stema ce pe-oricine să-nfrunte cuteza,
Mâncată e de vânturi, de soare şi de apă,
Iar vremea ce tot curge o şterge şi o crapă
Din ea rămas-a numai un leu, — un coif, — ş-o za.
Sub bolţi încenuşate păianjenul îşi ţese
Dantela lui subţire din fire lungi şi dese;
Căminul zace-n umbră, posac, — iar de pereţi
Abia se ţin ici-colo, din cuie să nu cadă,
Portrete-ncondeiate în timpi de cruciadă,
Ce sparg întunecimea cu ochii lor semeţi.
Un biet vătaf de curte, bătrân ca lumea veche,
Poveşti tulburătoare îţi spune la ureche
El a slujit străbunii baronilor de azi…
El a văzut castelul în vremuri uimitoare
Născut în alte zile, crescu sub un alt soare
Vlăstare fără viaţă au dat din-nalţii brazi.
De-ar fi să-l crezi, când luna prin geamuri s-oglindeşte,
Şi flori de-argint şi aur pe lespezi răspândeşte;
Când bate orologiul de douăsprezece ori;
În ultimul răsunet al miezului de noapte,
Pe săli şi coridoare aleargă fel de şoapte,
Şi curţile răsună de cai rânchezători.
Văzut-a el de-asemeni, în sala de serbare,
Că sub cotlonul vetrei s-aprinde un foc mare;
Apoi văzu şi chipuri din cadre coborând
Că-şi scutură dantela manşetelor de praful,
Pe care l-a pus timpul, şi l-a lăsat vătaful,
Şi ţintă că se uită în ochii lui pe rând.
Să-şi capete iertarea uşor afla puterea,
Căci duşii de pe lume, mai toţi, sunt buni ca mierea;
Iar ei, sub policandrul din mijloc, s-aşezau,
Turnând năluci de vinuri în cupe vecinic goale,
Pe când, băieţi de casă le dau grăbiţi ocoale
Cu umbre de bucate din care nu gustau.
Vătaful spune multe, şi chiar, — băsmiri ciudate!
Că-n nopţi scânteietoare de crini îmbălsămate,
Un tânăr, — zmeu năprasnic cu ochi ce sorb şi mint,
Pustiu adesea lasă pervazul cadrei sale
În timp ce alba zână din apa de pe vale
Sub lună-şi stoarce părul în râul de argint.
Castelul are multe poveşti ce te minună,
Dar castelanul de-astăzi le crede o minciună,
Şi când îl văd străbunii în zale îmbrăcaţi,
Roşesc, din înălţimea portretelor auguste,
De strâmta redingotă cu mânece înguste
A celui care-şi zice nepot de cruciaţi.
Şi timpul, care vecinic clădirile le sapă,
Apasă peste turnuri, le pleacă şi le crapă,
Întinde pe creneluri, pe ziduri şi pe porţi,
Din muşchiul de paragini o fină ţesătură
În care tot trecutul s-ascunde-n umbră sură,
Precum s-ascunde-n frunze un trist locaş de morţi.